Terțiaritatea

Terțiaritatea este unul dintre conceptele centrale ale teoriei lui André Green. Ea desemnează capacitatea psihicului de a nu rămâne captiv în relația nemijlocită dintre doi poli, dintre subiect și obiect, dorință și interdicție, iubire și ură, prezență și absență, ci de a crea între aceștia un al treilea spațiu, în care tensiunea poate fi menținută, transformată și reprezentată. Terțiaritatea nu elimină contradicția și nu împacă opozițiile, ci face posibilă travaliul psihic dintre ele.

Prototipul terțiarității este structura oedipiană, deoarece apariția celui de al treilea perturbă fantasma unei legături închise și complete dintre copil și mamă. La Green însă, cel de al treilea nu se reduce la tatăl real sau la interdicția paternă. El trebuie să fie deja reprezentat psihic în însăși relația dintre mamă și copil: mama poate fi cu copilul fără a transforma această legătură într o uniune exclusivă, deoarece dorința ei este orientată și către un altul, iar viața ei psihică nu se epuizează în maternitate. Astfel, copilul descoperă treptat că obiectul nu îi aparține în întregime, că absența lui nu înseamnă dispariție și că între dorință și satisfacerea ei există o distanță. Tocmai în această distanță se nasc fantasma, gândirea și capacitatea de simbolizare.

De aceea, terțiaritatea trebuie înțeleasă nu doar ca o structură a relațiilor, ci și ca un mod specific de funcționare psihică. Ea leagă interiorul și exteriorul, pulsiunea și obiectul, afectul și reprezentarea, procesele primare și cele secundare. Psihicul dobândește posibilitatea de a nu alege unul dintre poli și de a nu îl distruge pe celălalt, ci de a realiza treceri între ei. În acest sens, terțiaritatea este apropiată de simbolizare: cuvântul nu coincide nici cu lucrul, nici cu absența lui, dar permite obiectului absent să continue să existe psihic.

Atunci când terțiaritatea nu s a constituit sau se destramă, diferența nu mai este trăită ca o condiție a gândirii, ci ca o amenințare la adresa legăturii. În acest caz predomină relațiile binare: fie fuziune completă, fie ruptură; fie idealizare, fie devalorizare; fie prezența obiectului, fie distrugerea lui psihică. În locul conflictului interior apar clivajul, descărcarea, trecerea la act sau somatizarea. Într o asemenea situație, cadrul analitic nu trebuie atât să descopere un al treilea sens deja existent, cât să creeze treptat condițiile pentru apariția lui. Procesul analitic însuși devine astfel un travaliu al terțiarității: între pacient și analist se constituie un spațiu în care experiența poate înceta să mai fie un act nemijlocit sau un eveniment corporal și poate dobândi forma unei reprezentări, a unui gând și a unei istorii.

Aurelia Korotetskaya